Această imagine uluitoare a lui Hubble surprinde inima vibrantă a N159, o putere colosală de formare a stelelor, situată în Norul Magellanic Mare — cea mai mare galaxie satelit a Căii Lactee, un companion pitic care orbitează la aproximativ 160.000 de ani-lumină distanță, în constelația Dorado. Întinzându-se pe mai mult de 150 de ani-lumină în diametru, N159 se numără printre cele mai masive pepiniere stelare din întregul Norul Magellanic Mare. Priveliștea este dominată de nori vasti și învârtiți de gaz rece de hidrogen, țesând o tapiserie complicată de filamente strălucitoare, creste înalte, cavități sculptate, iar centrul acțiunii, ca niște bule dramatice, sunt roiuri de stele extrem de tinere și masive — giganți cosmici proaspăt născuți care eliberează radiații ultraviolete feroce și vânturi stelare puternice. Energia lor intensă excită hidrogenul din jur, aprinzându-l în nuanțe vii de roșu (din cauza gazului ionizat strălucitor), în timp ce în același timp aruncă material pentru a sculpta acele bule izbitoare și buzunare clare din nebuloasă. Cele mai strălucitoare și vii pete identifică cei mai fierbinți și masivi nou-născuți, a căror reacție explozivă le remodelează activ locul de naștere. Acest compozit uimitor — combinând mai multe lungimi de undă optice din Advanced Camera for Surveys de la Hubble — oferă un prim-plan fascinant al unei singure secțiuni dinamice a acestui complex vast. Lansată ca ultima Imagine a Săptămânii ESA/Hubble pentru 2025 pe 29 decembrie 2025, aceasta evidențiază frumusețea brută și violența formării stelare într-o galaxie vecină. Credit: ESA/Hubble & NASA, R. Indebetouw

Această imagine uimitoare a NGC 1232 dezvăluie forma sa vastă, de aproximativ 200.000 de ani-lumină lățime (cu o regiune centrală roșiatică, brațe spiralate albastre strălucitoare și o galaxie însoțitoare distorsionată), situată la aproximativ 60 de milioane de ani-lumină distanță, în constelația Eridanus. (Credit: ESO)

Ceres se remarcă ca o lume fascinantă ascunsă în centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter — singura planetă pitică din sistemul solar interior. Când nava spațială Dawn a NASA a sosit în martie 2015, a făcut istorie devenind prima navă spațială care orbitează și studiază îndeaproape o planetă pitică. Ceea ce a descoperit Dawn a fost uimitor: departe de a fi o piatră înghețată și lipsită de viață, Ceres s-a dovedit a fi o "lume oceanică" dinamică. Crusta sa este bogată în gheață, săruri și minerale hidratate, sugerând o istorie complexă sub suprafață. Cea mai emblematică descoperire a misiunii? Depozitele strălucitoare și orbitoare din Craterul Occator — pete sclipitoare de carbonat de sodiu care probabil au ieșit din un rezervor sărat, subteran, lăsând în urmă aceste săruri reflectorizante pe măsură ce lichidul se evapora sau îngheța. Zorii nu s-au oprit aici. A detectat molecule organice împrăștiate pe suprafață (unele posibil provocate de impacturi antice cu alți asteroizi) și a identificat Ahuna Mons, un criovulcan izolat remarcabil care sugerează că Ceres a fost activ geologic surprinzător de recent în termeni ai sistemului solar. Analizele recente ale datelor Dawn (care au continuat mult după încheierea misiunii în 2018) au oferit o imagine și mai intrigantă. Modelele arată că Ceres ar fi putut găzdui cândva un ocean subteran global menținut lichid de căldura internă cauzată de dezintegrarea radioactivă, cu surse chimice de lungă durată — precum reacțiile implicând dioxid de carbon și metan — care ar fi putut susține condiții locuibile pentru microbi acum miliarde de ani. Aceste revelații ne-au transformat complet perspectiva asupra lui Ceres: dintr-o bucată ternă și inactivă de rocă într-un corp surprinzător de activ, bogat în apă, care ar putea conține indicii despre condițiile timpurii ale vieții în sistemul nostru solar. Sursa: NASA Solar System Exploration / Dawn Mission Archive (actualizat cu analize până în 2025–2026)