O omidă nu știe că se pregătește să devină fluture. E doar să trăiască. Mâncând frunze, târându-se, făcând ceea ce fac omizile. Dar ceva se întâmplă sub suprafață. Ceva se adună. Ceva se construiește. Anii 20 și 30 sunt așa. Crezi că doar îți trăiești viața. Să-ți faci greșelile, să-ți construiești cariera, să încerci să-ți dai seama cine ar trebui să fii. Dar, de fapt, aduni dovezi. Aduni experiențe care vor avea sens doar peste câteva decenii. Înveți lecții pe care nu le poți înțelege până nu le trăiești pe deplin. Când ești tânăr, totul pare urgent. Acea respingere a jobului se simte ca sfârșitul lumii. Sfârșitul relației pare că nu te vei mai recupera niciodată. Acea greșeală pe care ai făcut-o pare o amprentă permanentă asupra caracterului tău. Pentru că atunci când ești tânăr, crezi că fiecare moment te definește — că fiecare alegere îți stabilește soarta în cuie, că fiecare eșec este o declarație despre valoarea ta fundamentală. Dar iată ce nu-ți spun în anii 20: toată acea urgență este doar zgomot. Este sunetul ego-ului tău care încearcă disperat să se construiască, să construiască o identitate din realizări, posesii și opiniile altora. Și ego-ul trebuie construit. Acest lucru este esențial. Nu poți sări peste acest pas. Trebuie mai întâi să crezi că ești cineva înainte să descoperi că nu ești nimeni. Sau, mai bine zis, că ești toată lumea. Că sub roluri și măști, tu ești întregul dans. - Alan Watts